Găsește dentistul perfect pentru tine în câteva momente

Parodontita este una dintre afecțiunile dentare care pot evolua mult timp fără durere evidentă. Dinții pot părea sănătoși, pot să nu existe carii vizibile, iar pacientul poate considera că nu are nicio problemă serioasă. În același timp însă, inflamația poate afecta progresiv țesuturile care susțin dinții. Sângerarea gingiilor, retragerea acestora, respirația neplăcută persistentă, apariția unor spații între dinți sau mobilitatea dentară sunt semne care nu ar trebui ignorate. În lipsa diagnosticului și a tratamentului corespunzător, parodontita poate determina pierderea progresivă a țesuturilor de susținere ale dinților și, în forme avansate, pierderea acestora. Ce este parodontita? Parodontita este o boală inflamatorie cronică multifactorială asociată cu biofilmul bacterian, care afectează aparatul de susținere al dintelui, numit parodonțiu. Parodonțiul cuprinde structurile care mențin dintele stabil în os, printre care gingia, ligamentul periodontal și osul alveolar. În parodontită, inflamația nu mai este limitată doar la gingie. Sunt afectate progresiv structurile profunde care susțin dintele. Pe măsură ce boala evoluează, pot apărea pierderea atașamentului periodontal, formarea pungilor parodontale și pierderea osului alveolar. Acesta este motivul pentru care un dinte aparent sănătos, fără o carie evidentă, poate ajunge în timp să devină mobil. Parodontită sau parodontoză? Termenul „parodontoză” este încă foarte des utilizat de pacienți atunci când se referă la această afecțiune. Din punct de vedere medical, termenul utilizat în prezent este „parodontită”. De aceea, dacă ai auzit expresii precum „tratament pentru parodontoză”, „dinți care se mișcă din cauza parodontozei” sau „început de parodontoză”, acestea se referă de cele mai multe ori la boala periodontală cunoscută sub denumirea de parodontită. Care este diferența dintre gingivită și parodontită? Gingivita și parodontita nu sunt același lucru. Gingivita reprezintă inflamația gingiei, fără pierderea țesuturilor profunde care susțin dintele. Gingiile pot deveni roșii, inflamate și pot sângera la periaj. Parodontita presupune afectarea structurilor de susținere ale dintelui și poate determina pierdere de atașament periodontal și pierdere osoasă. Cu alte cuvinte, în gingivită inflamația este limitată la gingie, în timp ce în parodontită există deja afectarea aparatului de susținere al dintelui. Nu orice gingivită va evolua obligatoriu spre parodontită, însă controlul inflamației gingivale este important pentru prevenirea bolii parodontale. Care sunt simptomele parodontitei? Unul dintre motivele pentru care parodontita poate fi descoperită târziu este faptul că nu provoacă întotdeauna durere. Pacientul poate observa însă anumite modificări. Printre semnele și simptomele care pot apărea se numără: sângerarea gingiilor în timpul periajului sau spontan; gingii roșii sau inflamate; retragerea gingiilor; impresia că dinții au devenit mai lungi; respirație neplăcută persistentă; apariția unor spații între dinți; schimbarea poziției unor dinți; sensibilitate dentară, în anumite situații; secreții la nivelul gingiei; mobilitate dentară; dificultăți sau modificări ale masticației în formele avansate. Prezența unuia sau mai multor astfel de semne nu stabilește singură diagnosticul de parodontită. Pentru diagnosticul corect este necesară evaluarea stomatologică. Sângerarea gingiilor este normală? Nu ar trebui considerată normală doar pentru că apare frecvent. Sângerarea repetată la periaj poate indica inflamația gingivală și reprezintă un motiv pentru evaluarea sănătății gingiilor. Uneori, pacienții încep să evite periajul în zona care sângerează, considerând că periuța provoacă problema. Reducerea igienei în zona respectivă poate însă favoriza acumularea suplimentară de placă bacteriană. Cauza sângerării trebuie evaluată de medicul stomatolog. Poți avea parodontită fără să te doară? Da. Lipsa durerii nu exclude boala parodontală. Parodontita poate evolua o perioadă fără simptome dureroase evidente, iar pacientul poate observa problema abia atunci când apar retracții gingivale, spații între dinți sau mobilitate dentară. Tocmai de aceea controalele stomatologice periodice sunt importante chiar și atunci când nu există durere. De ce se retrag gingiile? Retracția gingivală înseamnă deplasarea marginii gingiei astfel încât o porțiune mai mare din dinte, inclusiv suprafața rădăcinii, poate deveni vizibilă. Parodontita poate fi una dintre cauzele retracției gingivale, dar nu este singura. Retracțiile pot fi asociate și cu alți factori, inclusiv traumatismele produse printr-un periaj agresiv sau anumite particularități anatomice. De aceea, faptul că gingia s-a retras nu înseamnă automat că pacientul are parodontită. Cauza trebuie stabilită în urma unui consult. De ce se mișcă dinții în parodontită? Dinții nu sunt susținuți doar de gingie. Stabilitatea lor depinde de întregul aparat periodontal, inclusiv de osul alveolar. Atunci când parodontita determină pierderea progresivă a țesuturilor de susținere și a osului din jurul rădăcinilor, stabilitatea dintelui poate fi afectată. În formele avansate pot apărea mobilitatea și deplasarea dinților. Un dinte care începe să se miște trebuie evaluat cât mai curând. Mobilitatea nu înseamnă automat că dintele trebuie extras. Prognosticul depinde de gradul afectării, anatomia dintelui, nivelul de suport rămas și alți factori individuali. De ce apar spații între dinți? În formele mai avansate ale bolii parodontale, pierderea suportului periodontal poate permite modificarea poziției dinților. Dinții se pot deplasa, înclina sau depărta, iar pacientul poate observa spații care înainte nu existau. Dacă poziția dinților începe să se modifice fără o explicație evidentă, este indicată și evaluarea periodontală. Care sunt cauzele parodontitei? Acumularea biofilmului bacterian la nivelul dinților și gingiilor joacă un rol central în declanșarea inflamației. Placa bacteriană care nu este îndepărtată eficient se acumulează în special în apropierea marginii gingivale și în spațiile interdentare. În timp, o parte dintre depozite se mineralizează și formează tartrul, care nu mai poate fi îndepărtat prin simplul periaj efectuat acasă. Boala este însă multifactorială. Modul în care organismul răspunde la biofilmul bacterian și prezența anumitor factori de risc influențează apariția și progresia acesteia. Care sunt factorii de risc pentru parodontită? Printre factorii care pot crește riscul sau pot influența evoluția bolii se numără: fumatul; igiena orală insuficientă; diabetul, în special atunci când controlul glicemic este deficitar; susceptibilitatea individuală; antecedentele familiale; lipsa controalelor stomatologice periodice; anumite condiții sistemice sau factori care pot modifica răspunsul organismului. Fumatul reprezintă un factor de risc important pentru apariția și progresia parodontitei și poate influența inclusiv răspunsul la tratament. Un aspect important este că, la fumători, sângerarea gingivală poate fi mai puțin evidentă. Prin urmare, absența unei sângerări importante nu exclude existența bolii. Ce legătură există între diabet și parodontită? Diabetul și sănătatea periodontală sunt strâns legate. Un control glicemic deficitar poate influența riscul și evoluția parodontitei, motiv pentru care pacientul cu diabet trebuie să acorde o atenție deosebită sănătății gingivale. În același timp, pacientul trebuie privit în ansamblu, iar medicul stomatolog trebuie informat despre diagnosticul de diabet, tratamentele urmate și controlul bolii. Cum se pune diagnosticul de parodontită? Diagnosticul nu se stabilește doar privind gingiile. Evaluarea periodontală poate include mai multe etape. Examinarea clinică Medicul evaluează gingiile, dinții și țesuturile din jurul acestora și urmărește prezența semnelor de inflamație și a altor modificări. Sondajul periodontal Cu ajutorul unei sonde parodontale se măsoară spațiul dintre gingie și dinte în mai multe puncte. Aceste măsurători ajută la identificarea pungilor parodontale și la evaluarea stării țesuturilor de susținere. Evaluarea sângerării Sângerarea la sondare oferă informații despre inflamația existentă. Evaluarea nivelului de atașament Medicul poate determina dacă s-a produs pierdere de atașament periodontal și cât de extinsă este aceasta. Evaluarea mobilității dentare În cazul dinților mobili se analizează gradul de mobilitate și suportul periodontal rămas. Radiografiile dentare Investigațiile radiologice, atunci când sunt indicate, permit evaluarea nivelului osului din jurul dinților și contribuie la stabilirea diagnosticului și a severității bolii. În funcție de situația clinică pot fi necesare investigații diferite. Ce sunt pungile parodontale? Într-o situație sănătoasă există un spațiu redus între gingie și suprafața dintelui. În parodontită, distrugerea țesuturilor de susținere poate duce la formarea unor spații mai profunde, numite pungi parodontale. Aceste zone pot deveni dificil de igienizat doar cu periuța de dinți și pot favoriza acumularea biofilmului bacterian subgingival. Adâncimea pungilor parodontale este unul dintre parametrii urmăriți în evaluarea și monitorizarea pacientului periodontal. Ce înseamnă stadiile parodontitei? Clasificarea actuală a parodontitei ia în considerare atât severitatea și complexitatea bolii, cât și riscul sau rata estimată de progresie. Din punct de vedere al severității, parodontita este clasificată în patru stadii, de la stadiul I la stadiul IV. Stadiile inițiale presupun o afectare mai redusă, în timp ce stadiile avansate pot implica pierdere importantă de suport periodontal, mobilitate, pierderea unor dinți și probleme funcționale complexe. În plus, boala este încadrată în grade, care contribuie la aprecierea modului în care aceasta poate progresa și iau în calcul factori de risc relevanți. Stadiul și gradul nu pot fi stabilite de pacient acasă. Sunt necesare examinarea clinică, măsurătorile periodontale, evaluarea radiologică și istoricul medical și stomatologic. Se vindecă parodontita? Aceasta este una dintre cele mai frecvente întrebări ale pacienților. Țesuturile de susținere deja pierdute nu revin automat la situația inițială prin simpla eliminare a inflamației. Tratamentul periodontal urmărește în primul rând controlul infecției și inflamației, oprirea sau încetinirea progresiei bolii și păstrarea dinților pe termen cât mai lung. În anumite situații și pentru anumite defecte periodontale pot exista indicații pentru proceduri regenerative, însă acestea nu sunt potrivite pentru orice pacient sau pentru orice zonă afectată. Rezultatul depinde de severitatea bolii, răspunsul individual la tratament, factorii de risc și menținerea unei igiene orale corespunzătoare pe termen lung. Cum se tratează parodontita? Tratamentul se stabilește individual, în funcție de severitatea și distribuția bolii, factorii de risc și răspunsul pacientului. În general, terapia periodontală se desfășoară etapizat. 1. Controlul plăcii bacteriene și al factorilor de risc Pacientul primește recomandări personalizate privind igiena orală. Pot fi discutate tehnica de periaj, curățarea interdentară și metodele potrivite pentru situația clinică respectivă. Tot în această etapă sunt abordați factorii de risc modificabili, precum fumatul. 2. Îndepărtarea profesională a depozitelor Placa bacteriană și tartrul sunt îndepărtate profesional. În cazul parodontitei poate fi necesară instrumentarea suprafețelor radiculare aflate sub nivelul gingiei, astfel încât depozitele bacteriene și tartrul să fie îndepărtate din zonele afectate. În funcție de amploarea bolii, tratamentul poate necesita mai multe ședințe. 3. Reevaluarea periodontală După o perioadă de vindecare se reevaluează situația. Medicul verifică răspunsul țesuturilor la tratament, sângerarea, adâncimea pungilor și zonele în care boala poate rămâne activă. Pe baza reevaluării se decide dacă sunt necesare etape suplimentare. 4. Tratamentul chirurgical, atunci când este indicat În anumite situații, pungile parodontale profunde sau defectele osoase pot necesita tratament chirurgical. Scopul poate fi obținerea unui acces mai bun pentru curățarea suprafețelor radiculare și, în cazuri atent selectate, aplicarea unor proceduri regenerative. Nu orice pacient cu parodontită are nevoie de chirurgie. 5. Terapia periodontală de menținere După controlul bolii începe o etapă esențială: menținerea pe termen lung. Pacientul periodontal are nevoie de controale și igienizări profesionale la intervale stabilite în funcție de riscul individual. Este suficient detartrajul dacă ai parodontită? Nu întotdeauna. Detartrajul și igienizarea profesională sunt extrem de importante pentru sănătatea orală, dar tratamentul unei parodontite deja instalate poate necesita intervenții suplimentare la nivel subgingival și o monitorizare periodontală specifică. Planul de tratament depinde de profunzimea pungilor, pierderea de atașament, pierderea osoasă și distribuția bolii. De aceea, tratamentul trebuie stabilit după evaluarea periodontală, nu doar în funcție de prezența tartrului vizibil. Antibioticele tratează parodontita? Antibioticele nu reprezintă tratamentul de bază pentru orice caz de parodontită. În anumite situații clinice pot exista indicații pentru utilizarea lor, însă decizia aparține medicului. Administrarea unui antibiotic fără îndepărtarea profesională a biofilmului și fără controlul factorilor locali nu înlocuiește tratamentul periodontal. De aceea, antibioticele nu ar trebui luate din proprie inițiativă pentru sângerarea gingiilor sau suspiciunea de parodontită. Apa de gură poate trata parodontita? Apa de gură nu poate înlocui diagnosticul și tratamentul profesional. Anumite produse antiseptice pot fi recomandate pentru perioade și situații specifice, ca parte a unui plan de tratament, dar utilizarea lor trebuie adaptată pacientului. De exemplu, produsele pe bază de clorhexidină pot avea indicații precise și pot produce efecte adverse precum colorarea dinților sau modificări temporare ale gustului atunci când sunt utilizate necorespunzător sau pentru perioade prea lungi. Ce se întâmplă dacă parodontita nu este tratată? Boala poate continua să distrugă structurile care susțin dinții. În timp pot apărea: accentuarea retracțiilor gingivale; creșterea adâncimii pungilor parodontale; pierdere osoasă progresivă; mobilitatea dinților; migrarea și schimbarea poziției dinților; dificultăți la masticație; pierderea dinților în formele severe. Viteza de progresie diferă de la o persoană la alta. Tocmai de aceea nu este recomandat să aștepți apariția durerii sau mobilității dentare înainte de a solicita o evaluare. Dacă dinții se mișcă, mai pot fi salvați? Mobilitatea dentară nu înseamnă automat că dintele trebuie extras. Medicul trebuie să evalueze cât suport periodontal a rămas, gradul mobilității, anatomia dintelui, prezența inflamației, poziția dintelui și alți factori care influențează prognosticul. Uneori, prin controlul bolii și tratamentul corespunzător, dinții pot fi menținuți. În alte situații, dacă distrugerea țesuturilor de susținere este foarte avansată, prognosticul unui anumit dinte poate fi nefavorabil. Decizia trebuie luată individual, după evaluare. Parodontita poate reveni după tratament? Parodontita necesită monitorizare pe termen lung. Chiar dacă tratamentul inițial controlează inflamația, pacientul rămâne susceptibil la reapariția sau progresia bolii dacă placa bacteriană se acumulează din nou sau dacă factorii de risc nu sunt controlați. Din acest motiv, terapia periodontală de menținere este o parte a tratamentului, nu doar o recomandare opțională. Intervalul dintre vizitele de întreținere se stabilește individual și poate fi, de exemplu, de câteva luni, în funcție de riscul pacientului. Cum poate fi prevenită parodontita? Prevenția începe cu controlul eficient al plăcii bacteriene. Sunt importante: periajul corect de cel puțin două ori pe zi; curățarea zilnică a spațiilor interdentare; utilizarea mijloacelor de igienă recomandate individual; controalele stomatologice periodice; igienizările profesionale efectuate atunci când sunt indicate; renunțarea la fumat; controlul corespunzător al diabetului, atunci când acesta este prezent; evaluarea rapidă a sângerării gingivale sau a altor modificări. Periuța interdentară poate fi deosebit de utilă pentru mulți pacienți, însă dimensiunea potrivită trebuie aleasă în funcție de spațiile existente. Cât de des trebuie să mergi la dentist dacă ai parodontită? Nu există un interval identic pentru toți pacienții. După tratament, frecvența vizitelor de menținere se stabilește în funcție de severitatea bolii, rezultatul tratamentului, igiena orală, fumat, diabet și alți factori individuali. Pentru unii pacienți pot fi recomandate vizite la aproximativ trei luni, iar pentru alții intervalele pot fi mai mari. Important este ca programul de monitorizare să fie individualizat și respectat. Parodontita poate apărea și la persoane tinere? Da. Deși formele avansate sunt întâlnite mai frecvent odată cu înaintarea în vârstă, parodontita nu este exclusiv o boală a persoanelor în vârstă. Boala poate apărea și la adulți tineri, iar anumite forme pot debuta devreme. Sângerarea gingivală persistentă, retracțiile gingivale sau mobilitatea dentară nu ar trebui considerate normale doar pentru că pacientul este tânăr. Parodontita este contagioasă? Parodontita nu este considerată o boală contagioasă în sensul clasic. Bacteriile orale pot fi transferate între persoane prin salivă, însă apariția parodontitei depinde de interacțiunea dintre biofilmul bacterian, răspunsul organismului și factorii individuali de risc. Simpla prezență a anumitor bacterii nu înseamnă că o persoană va dezvolta automat boala. Pot să îmi pierd toți dinții din cauza parodontitei? Formele severe și netratate ale bolii pot conduce la pierderea dinților, dar diagnosticul de parodontită nu înseamnă automat că pacientul își va pierde dinții. Diagnosticul precoce, tratamentul adecvat, controlul factorilor de risc, igiena orală și terapia de menținere pot schimba semnificativ evoluția bolii. Cu cât problema este identificată și controlată mai devreme, cu atât există mai multe posibilități terapeutice pentru conservarea țesuturilor și a dinților. Când ar trebui să mergi la dentist? Este recomandată o evaluare dacă observi: gingii care sângerează frecvent; gingii roșii sau umflate; retragerea gingiilor; respirație neplăcută persistentă; spații noi între dinți; modificarea poziției dinților; un dinte care începe să se miște; secreții sau umflături la nivelul gingiei; orice schimbare persistentă la nivelul gingiilor. Nu este necesar să aștepți apariția durerii. Parodontita: de ce diagnosticul precoce contează Una dintre cele mai importante particularități ale parodontitei este faptul că poate evolua fără o durere proporțională cu afectarea produsă. Din acest motiv, pacientul poate ajunge la cabinet atunci când observă deja retracții gingivale, mobilitate sau schimbarea poziției dinților. Evaluarea periodontală permite identificarea problemei înainte ca aceasta să ajungă într-un stadiu foarte avansat. Scopul tratamentului nu este doar reducerea sângerării gingivale, ci controlul bolii și protejarea pe termen lung a țesuturilor care mențin dinții pe arcadă. Dacă gingiile îți sângerează, observi că s-au retras, au apărut spații între dinți sau unul dintre dinți a început să se miște, este indicat să nu amâni evaluarea stomatologică. În urma examinării, medicul poate stabili dacă există o afecțiune periodontală și care sunt investigațiile sau opțiunile de tratament potrivite situației tale. Pentru o evaluare la ArtisDenta, sună la 0787 838 575 și programează un consult. 

Un dinte care nu doare nu este neapărat un dinte fără probleme. Unele afecțiuni dentare pot evolua o perioadă fără simptome evidente și pot fi descoperite întâmplător în timpul unui control stomatologic sau pe o radiografie realizată din alt motiv. Una dintre situațiile care îi surprinde frecvent pe pacienți este apariția unei modificări în zona rădăcinii unui dinte care nu doare deloc. „Dacă nu mă doare, cum poate exista o problemă?” Explicația ține de ceea ce se întâmplă în interiorul dintelui și în țesuturile din jurul rădăcinii. În anumite situații, pulpa dentară își poate pierde vitalitatea, iar în zona din jurul vârfului rădăcinii se poate dezvolta un proces inflamator fără ca pacientul să simtă durere. De aceea, lipsa durerii nu poate confirma singură că un dinte este sănătos. Ce înseamnă o „problemă la rădăcina dintelui” observată pe radiografie? În limbajul uzual, pacienții folosesc expresii precum „infecție la rădăcina dintelui”, „pungă la rădăcină”, „granulom dentar” sau „chist la rădăcină”. Din punct de vedere medical, imaginea observată pe radiografie trebuie interpretată în contextul examenului clinic și al testelor efectuate de medicul stomatolog. O modificare radiologică în jurul vârfului rădăcinii poate fi asociată, printre altele, cu o inflamație a țesuturilor periapicale. Atunci când aceasta nu produce simptome, poate fi vorba despre o formă de periodontită apicală asimptomatică. Important: o zonă observată pe radiografie nu trebuie etichetată automat drept „granulom”, „chist” sau „abces”. Aspectul radiologic oferă informații importante, dar diagnosticul se stabilește prin corelarea radiografiei cu istoricul dintelui, examinarea clinică și testele diagnostice. Cum poate exista o problemă dacă dintele nu doare? Durerea este un simptom, nu un criteriu obligatoriu pentru existența unei afecțiuni dentare. În interiorul unui dinte sănătos se află pulpa dentară, un țesut care conține vase de sânge, fibre nervoase și alte structuri. Dacă pulpa este afectată sever în urma unei carii profunde, a unui traumatism sau din alte cauze, aceasta poate ajunge la necroză, adică își poate pierde vitalitatea. În anumite cazuri, procesul care a dus la afectarea pulpei poate provoca inițial durere. Ulterior, după pierderea vitalității pulpare, durerea se poate diminua sau poate dispărea. Acest lucru nu înseamnă neapărat că problema s-a vindecat. Microorganismele și produșii lor pot persista în sistemul de canale radiculare și pot determina o reacție inflamatorie în țesuturile din jurul vârfului rădăcinii. Această modificare poate deveni vizibilă radiologic, chiar dacă pacientul nu are durere. De ce poate „muri nervul” unui dinte? Necroza pulpară poate avea mai multe cauze. 1. O carie profundă O carie care avansează prin smalț și dentină poate ajunge în apropierea pulpei dentare sau o poate afecta direct. Dacă inflamația pulpei devine ireversibilă și procesul continuă, țesutul pulpar își poate pierde vitalitatea. Uneori, pacientul își amintește o perioadă în care dintele a durut puternic, după care durerea a dispărut. Dispariția durerii nu înseamnă întotdeauna vindecare. 2. Un traumatism dentar O lovitură puternică asupra unui dinte poate afecta vascularizația pulpei. Uneori consecințele apar imediat, alteori modificările pot deveni evidente după luni sau chiar ani. De aceea, un dinte care a suferit un traumatism în trecut poate necesita monitorizare chiar dacă nu doare. 3. Probleme apărute sub restaurări dentare Cariile secundare, infiltrațiile sau alte probleme asociate unei restaurări pot permite afectarea progresivă a țesuturilor dentare și, în anumite situații, a pulpei. 4. Un dinte tratat endodontic în trecut O leziune în zona rădăcinii poate apărea sau poate persista și în cazul unui dinte care a beneficiat anterior de tratament de canal. Cauzele pot fi diferite, iar existența unei imagini radiologice nu înseamnă automat că tratamentul anterior a fost realizat incorect. Anatomia sistemului de canale poate fi complexă, iar fiecare situație trebuie evaluată individual. Ce este periodontita apicală? Periodontita apicală este un proces inflamator care afectează țesuturile din jurul vârfului rădăcinii dintelui. În multe situații, aceasta este asociată cu o infecție a sistemului de canale radiculare. Periodontita apicală poate fi simptomatică, atunci când există durere sau sensibilitate, dar poate fi și asimptomatică. În forma asimptomatică, pacientul poate: să nu simtă nicio durere; să mestece normal; să nu observe nicio umflătură; să nu prezinte sensibilitate evidentă; să creadă că dintele este perfect sănătos. Problema poate fi descoperită numai în urma evaluării stomatologice și radiologice. Ce se vede pe radiografie? Atunci când există un proces inflamator în zona din jurul vârfului rădăcinii, acesta poate produce modificări ale osului din regiunea respectivă. Pe radiografie, medicul poate observa o zonă cu aspect diferit față de osul sănătos din jur, frecvent o zonă mai radiotransparentă în apropierea apexului radicular. Dimensiunea, forma, poziția și relația acesteia cu rădăcina dintelui oferă medicului informații utile, dar imaginea trebuie interpretată împreună cu examenul clinic. O pată la rădăcina dintelui înseamnă automat infecție? Nu. Aceasta este una dintre cele mai importante precizări pentru pacienți. Nu orice zonă radiotransparentă observată în apropierea rădăcinii unui dinte reprezintă obligatoriu o leziune de origine endodontică. Există structuri anatomice normale și alte afecțiuni care pot avea anumite asemănări radiologice. Din acest motiv, diagnosticul nu ar trebui stabilit doar prin privirea unei radiografii. Medicul poate lua în calcul: simptomele actuale și cele din trecut; existența unor carii sau restaurări; istoricul traumatismelor; existența unui tratament de canal anterior; răspunsul dintelui la testele de sensibilitate pulpară; sensibilitatea la percuție sau palpare; starea gingiilor și a țesuturilor din jur; mobilitatea dintelui; aspectul radiologic; investigații suplimentare, atunci când sunt indicate. Ce este granulomul dentar? Termenul „granulom dentar” este foarte cunoscut în rândul pacienților și este folosit pentru anumite leziuni inflamatorii cronice din zona vârfului rădăcinii. Un granulom periapical este format din țesut inflamator și apare de regulă în legătură cu o pulpă necrozată și o infecție endodontică. Foarte important însă: simpla radiografie nu poate stabili cu certitudine natura histologică a unei leziuni. De aceea, atunci când pe radiografie apare o zonă întunecată la vârful rădăcinii, nu este corect să presupunem automat că este un granulom sau un chist. Granulom sau chist dentar – se poate vedea diferența pe radiografie? Nu întotdeauna. Granuloamele periapicale și chisturile radiculare pot avea caracteristici radiologice asemănătoare. Dimensiunea și aspectul imaginii pot orienta diagnosticul, însă acestea nu oferă în toate cazurile certitudine asupra tipului de leziune. Din perspectiva pacientului, cel mai important lucru nu este să încerce să interpreteze singur imaginea, ci să afle: care este dintele implicat; dacă pulpa dintelui este vitală sau necrozată; dacă dintele a fost tratat endodontic anterior; care este cauza probabilă a modificării; ce opțiuni de tratament există; dacă dintele poate fi păstrat; cum trebuie urmărită vindecarea. Cum stabilește medicul dacă dintele are vitalitate? Medicul stomatolog poate utiliza teste de sensibilitate pulpară, precum testarea la rece, alături de alte metode de examinare. Rezultatele nu se interpretează izolat. Ele sunt comparate adesea cu reacțiile dinților vecini și sunt corelate cu istoricul și imaginea radiologică. În funcție de situație, medicul poate efectua și: percuția dintelui; palparea zonei din jurul rădăcinii; examinarea gingiei; sondaj periodontal; evaluarea mobilității; radiografii suplimentare. Scopul este stabilirea unui diagnostic cât mai precis înaintea recomandării tratamentului. Este suficientă o radiografie dentară obișnuită? În multe situații, radiografia retroalveolară oferă informații importante despre rădăcinile dintelui și țesuturile periapicale. Există însă cazuri în care medicul poate recomanda investigații suplimentare. Tomografia computerizată cu fascicul conic – CBCT – oferă o imagine tridimensională și poate fi utilă în anumite situații complexe, de exemplu atunci când informațiile furnizate de radiografiile bidimensionale nu sunt suficiente pentru diagnostic sau planificarea tratamentului. CBCT-ul nu este necesar în orice caz. Indicația se stabilește individual, atunci când informația suplimentară poate influența diagnosticul sau conduita terapeutică. Dacă dintele nu doare, trebuie tratat? Absența durerii nu este, singură, un motiv pentru a ignora o leziune descoperită radiologic. Necesitatea tratamentului depinde însă de diagnosticul exact. În cazul unui dinte cu pulpă necrozată și o leziune de origine endodontică, tratamentul endodontic poate fi indicat pentru îndepărtarea țesutului infectat din sistemul de canale, dezinfectarea acestuia și sigilarea canalelor. Dacă dintele a fost deja tratat endodontic și există o leziune persistentă, medicul va analiza istoricul, calitatea tratamentului existent, evoluția radiologică, restaurarea dintelui și alți factori înainte de a recomanda conduita potrivită. Nu orice imagine radiologică impune aceeași intervenție și nu există un tratament universal pentru toate leziunile periapicale. Cum se tratează o problemă de origine endodontică la rădăcina dintelui? Tratamentul depinde de cauză și de starea dintelui. Tratamentul endodontic În cazul unui dinte netratat anterior, cu pulpă necrozată și indicație de tratament endodontic, medicul urmărește curățarea, dezinfecția și sigilarea sistemului de canale radiculare. În linii generale, tratamentul poate presupune: evaluarea clinică și radiologică; anestezia locală, atunci când este necesară; izolarea dintelui; accesul la sistemul de canale; curățarea și dezinfecția canalelor; prepararea acestora; obturarea și sigilarea sistemului endodontic; restaurarea corespunzătoare a dintelui; monitorizarea ulterioară. Scopul este controlul sursei de infecție și crearea condițiilor necesare vindecării țesuturilor din jurul rădăcinii. Retratamentul endodontic Dacă dintele a avut deja tratament de canal, în anumite situații poate fi recomandat un retratament endodontic. Medicul îndepărtează materialele existente din canale, reevaluează anatomia acestora, curăță și dezinfectează sistemul endodontic și realizează o nouă obturație. Tratamentul chirurgical endodontic Există situații în care tratamentul sau retratamentul endodontic convențional nu este suficient ori nu poate fi realizat în condiții adecvate. În cazurile selectate poate fi luată în considerare chirurgia endodontică, inclusiv rezecția apicală. Indicația se stabilește numai după evaluarea cazului. Extracția dentară Extracția nu reprezintă automat prima soluție atunci când apare o leziune la rădăcina unui dinte. În multe cazuri, obiectivul tratamentului endodontic este păstrarea dintelui natural. Există însă situații în care prognosticul dintelui este nefavorabil sau acesta nu mai poate fi restaurat predictibil, iar extracția poate deveni una dintre opțiunile terapeutice. Decizia se ia individual, după evaluarea tuturor factorilor implicați. Dispare leziunea după tratamentul de canal? Vindecarea țesuturilor din jurul rădăcinii nu este instantanee. După controlul sursei de infecție, organismul are nevoie de timp pentru repararea țesuturilor și remodelarea osului. De aceea, evoluția unei leziuni periapicale se urmărește în timp, prin controale clinice și, atunci când este indicat, radiologice. Pe radiografiile de control, medicul poate evalua dacă zona se reduce și dacă apar semne de vindecare. Faptul că imaginea nu dispare imediat după tratament nu înseamnă automat că tratamentul a eșuat. Ce se poate întâmpla dacă nu tratezi problema? Evoluția nu este identică la toți pacienții. O leziune poate rămâne o perioadă asimptomatică, însă lipsa simptomelor nu garantează că procesul s-a vindecat. În anumite situații pot apărea: durere la masticație; sensibilitate la atingerea dintelui; umflarea gingiei; apariția unei fistule; secreții; abces dentar; extinderea procesului inflamator; afectarea osului din jurul rădăcinii; dificultăți în păstrarea dintelui. De aceea, o modificare radiologică trebuie evaluată, chiar dacă pacientul se simte perfect bine. Poate apărea o fistulă fără să doară dintele? Da. Uneori, o infecție cronică poate crea o cale de drenaj către gingie. Pacientul poate observa o mică umflătură asemănătoare unui coș, care apare, se golește, dispare și ulterior revine. Pentru că secrețiile se pot drena, presiunea din țesuturi poate fi redusă, iar durerea poate lipsi. Dispariția temporară a umflăturii nu înseamnă neapărat că sursa problemei a dispărut. Poate o problemă la rădăcina unui dinte să se acutizeze brusc? Da, este posibil. O afecțiune care a evoluat fără durere poate deveni simptomatică. Pot apărea durere, sensibilitate la masticație, senzația că dintele este „mai înalt”, umflătură sau alte manifestări. Nu se poate prezice cu exactitate când sau dacă un anumit caz asimptomatic se va acutiza. Tocmai de aceea, descoperirea unei modificări radiologice justifică evaluarea acesteia, nu așteptarea apariției durerii. Când trebuie să mergi urgent la dentist? Solicită evaluare stomatologică cât mai repede dacă apar: umflarea gingiei sau a feței; durere intensă sau în creștere; dificultate la deschiderea gurii; dificultăți la înghițire; febră asociată unei probleme dentare; stare generală alterată; secreții sau o umflătură pe gingie; mobilitatea accentuată a dintelui. În special dificultățile de respirație sau înghițire asociate unei infecții dentare necesită evaluare medicală de urgență. Antibioticul poate rezolva problema de la rădăcină? Antibioticul nu înlocuiește tratamentul stomatologic al sursei unei infecții endodontice. În funcție de manifestările clinice și de starea generală a pacientului, medicul stabilește dacă există sau nu indicație pentru antibiotic. Administrarea antibioticelor fără evaluare medicală nu este recomandată. Într-o problemă endodontică, obiectivul principal este identificarea și tratarea cauzei. De ce sunt importante controalele stomatologice dacă nu mă doare nimic? Pentru că durerea apare doar în anumite etape și în anumite afecțiuni. Unele carii, probleme parodontale, leziuni periapicale sau alte modificări pot evolua fără simptome evidente. Controalele periodice permit medicului să identifice modificări înainte ca acestea să devină evidente pentru pacient. Radiografiile nu se realizează însă automat la fiecare control. Medicul stabilește indicația și tipul investigației în funcție de situația clinică și de istoricul pacientului. Întrebări frecvente despre problemele descoperite la rădăcina dintelui Am o infecție la rădăcina dintelui, dar nu mă doare. Este posibil? Da. Unele leziuni de origine endodontică pot fi asimptomatice și pot fi descoperite întâmplător pe radiografie. Absența durerii nu exclude o problemă. Dacă nervul dintelui este mort, de ce nu simt nimic? Atunci când pulpa își pierde vitalitatea, sensibilitatea din interiorul dintelui se modifică. Totuși, țesuturile din jurul rădăcinii sunt vii și pot dezvolta o reacție inflamatorie. Aceasta poate exista fără durere sau poate deveni simptomatică ulterior. O pată neagră pe radiografie înseamnă granulom? Nu neapărat. Mai multe situații pot produce imagini radiologice asemănătoare. Diagnosticul trebuie stabilit de medic prin corelarea imaginii cu examenul clinic și testele necesare. Granulomul dentar doare? Poate exista fără durere. Tocmai de aceea unele leziuni sunt descoperite întâmplător în timpul investigațiilor radiologice. Un dinte fără nerv mai poate fi păstrat? În multe situații, da. Tratamentul endodontic urmărește eliminarea infecției din sistemul de canale și păstrarea dintelui natural atunci când acesta poate fi restaurat și are un prognostic favorabil. Este obligatorie extracția dacă există o leziune la rădăcină? Nu. Prezența unei leziuni periapicale nu înseamnă automat că dintele trebuie extras. În funcție de diagnostic, pot exista opțiuni precum tratamentul endodontic, retratamentul sau, în cazurile selectate, chirurgia endodontică. Dacă dintele a avut deja tratament de canal și apare o leziune, ce se întâmplă? Este necesară evaluarea tratamentului existent și a cauzei posibile. În funcție de situație, medicul poate recomanda monitorizare, retratament endodontic, tratament chirurgical sau o altă conduită. Dacă problema nu doare, pot să mai aștept? Decizia de a trata sau monitoriza nu ar trebui luată doar în funcție de existența durerii. Medicul trebuie să stabilească mai întâi natura modificării, cauza probabilă și prognosticul dintelui. Concluzie: lipsa durerii nu înseamnă întotdeauna lipsa unei probleme dentare Un dinte poate părea perfect normal și poate să nu provoace nicio durere, în timp ce în interiorul său sau în zona rădăcinii există modificări care necesită evaluare. Necroza pulpară și periodontita apicală pot evolua fără simptome evidente. În alte situații, o imagine observată pe radiografie poate avea o altă explicație și trebuie investigată înainte de stabilirea diagnosticului. De aceea, radiografia este o piesă importantă din procesul de diagnostic, dar nu trebuie interpretată izolat. Examenul clinic, istoricul dintelui, testele de sensibilitate și investigațiile recomandate de medic permit stabilirea cauzei și alegerea conduitei potrivite. Ai un dinte care nu te doare, dar pe radiografie a apărut o modificare în zona rădăcinii? Nu aștepta apariția durerii pentru a afla despre ce este vorba. Programează-te la ArtisDenta pentru o evaluare stomatologică și stabilirea conduitei potrivite situației tale. Telefon programări ArtisDenta: 0787 838 575

Dinții se pot pierde chiar și atunci când nu ai carii sau dureri puternice. Parodontoza evoluează adesea discret, iar primele semne sunt ușor de ignorat: gingii care sângerează, respirație neplăcută sau retragerea gingiilor. Ce este parodontoza? „Parodontoza” este denumirea populară pentru parodontită , o afecțiune care atacă țesuturile și osul ce susțin dinții. Totul poate începe cu o simplă gingivită. Atunci când inflamația nu este tratată, bacteriile pătrund sub gingie, se formează pungi parodontale, iar în timp osul din jurul dinților poate fi afectat.  Semne pe care nu ar trebui să le ignori gingii care sângerează la periaj; gingii roșii, umflate sau sensibile; retragerea gingiilor; dinți care par mai lungi; respirație neplăcută persistentă; spații apărute între dinți; sensibilitate la masticație; secreții în zona gingiilor; dinți care încep să se miște. Parodontoza poate evolua și fără durere. De aceea, lipsa durerii nu înseamnă că gingiile și osul sunt sănătoase. Se poate trata? Țesutul osos deja pierdut nu se reface întotdeauna complet, însă evoluția bolii poate fi încetinită sau controlată printr-un plan de tratament corect. În funcție de stadiul afecțiunii, tratamentul poate include: igienizare profesională; curățarea în profunzime a suprafețelor dentare și a zonelor de sub gingie; tratamentul pungilor parodontale; terapie parodontală cu laser, atunci când este indicată; intervenții chirurgicale în cazurile avansate; controale și igienizări periodice. Tratamentul se stabilește numai după o evaluare clinică și, atunci când este necesar, investigații radiologice. În formele avansate pot fi necesare proceduri mai complexe pentru controlarea bolii.  Ce se întâmplă dacă amâni? Netratată, parodontoza poate duce la pierderea progresivă a osului, mobilitatea dinților și, în final, pierderea lor. Un dinte care se mișcă nu este primul semn al bolii. Este, de cele mai multe ori, semnul că problema a evoluat deja. Cum poate fi prevenită? Periajul corect, igiena interdentară, igienizările profesionale și controalele periodice sunt esențiale. La fel de important este să mergi la medic imediat ce observi sângerare gingivală, retracții sau modificări ale poziției dinților. Nu aștepta să înceapă dinții să se miște. Programează-te la o evaluare parodontală la Cris Smile Studio și află din timp care este starea gingiilor și a osului care susține dinții.

Ai observat că un singur dinte a devenit mai închis la culoare decât ceilalți? Poate avea o nuanță gri, gălbuie, maronie sau pur și simplu să nu mai semene cu dinții din jur. Chiar dacă dintele nu doare, o schimbare de culoare apărută la un singur dinte merită evaluată de medicul stomatolog. Culoarea unui dinte se poate modifica din numeroase motive. Uneori este vorba despre o simplă pigmentare, însă în alte situații schimbarea poate avea legătură cu un traumatism mai vechi, cu afectarea pulpei dentare, cu o carie, cu un tratament de canal realizat anterior sau cu modificări care au loc în interiorul dintelui. De aceea, înainte de a încerca albirea dintelui, este important să fie identificată cauza exactă a modificării de culoare. De ce poate deveni un singur dinte mai închis la culoare? Atunci când majoritatea dinților au aceeași culoare, iar unul singur începe să se închidă la culoare, medicul stomatolog va încerca să stabilească dacă modificarea este superficială sau provine din interiorul dintelui. În general, modificările de culoare pot fi împărțite în două categorii: Colorații extrinseci – apar pe suprafața dintelui și pot fi asociate cu alimente, băuturi, fumat sau acumularea unor pigmenți. Colorații intrinseci – apar în structura dintelui și pot avea legătură cu traumatisme, modificări ale pulpei dentare, necroză pulpară, tratamente endodontice, materiale dentare sau alte afecțiuni locale. În cazul în care un singur dinte își schimbă vizibil culoarea, identificarea cauzei este esențială înainte de alegerea tratamentului. 1. Un traumatism dentar mai vechi Una dintre cauzele importante ale modificării culorii unui singur dinte este traumatismul. O lovitură în zona gurii poate afecta vasele de sânge și pulpa aflată în interiorul dintelui chiar dacă dintele nu s-a fracturat și, aparent, incidentul nu a avut consecințe. Traumatismul poate proveni din: o căzătură; o lovitură în timpul practicării unui sport; un accident; o lovitură suferită în copilărie; impactul cu un obiect; alte traumatisme la nivelul feței sau dinților. Uneori pacientul nici nu mai asociază schimbarea actuală cu un accident petrecut cu ani în urmă. În urma traumatismului, în interiorul dintelui pot apărea diferite modificări. În anumite cazuri, produșii rezultați din degradarea sângelui sau a țesutului pulpar pot pătrunde în tubulii dentinari și pot modifica treptat culoarea dintelui. Un dinte traumatizat trebuie evaluat chiar dacă nu doare, deoarece aspectul exterior nu este suficient pentru a stabili starea pulpei dentare. 2. Necroza pulpară – atunci când pulpa dintelui își pierde vitalitatea În interiorul dintelui există pulpa dentară, un țesut care conține vase de sânge și fibre nervoase. În urma unui traumatism, a unei carii profunde sau a altor factori, pulpa poate fi afectată ireversibil și își poate pierde vitalitatea. Această situație este cunoscută drept necroză pulpară. Unul dintre semnele care pot apărea este modificarea culorii dintelui, frecvent spre gri sau o nuanță mai închisă decât cea a dinților vecini. Important este că un dinte cu pulpă necrozată nu trebuie neapărat să doară. Din acest motiv, uneori pacientul observă doar că dintele s-a închis la culoare. În alte situații, problema este identificată în timpul unui control stomatologic sau în urma unei investigații radiologice. Lipsa durerii nu poate confirma că dintele este sănătos. 3. O carie dentară O carie poate modifica și ea aspectul unui dinte. În funcție de localizare și profunzime, poate apărea o zonă: maronie; gri; neagră; mai opacă decât structura dentară din jur. O carie aflată pe o suprafață mai puțin vizibilă poate uneori crea impresia că întregul dinte este mai întunecat. Pe măsură ce caria avansează în dentină și se apropie de pulpă, riscul apariției complicațiilor crește. Tocmai de aceea, diagnosticul nu trebuie stabilit doar după culoarea dintelui. 4. Dintele a avut în trecut un tratament de canal Un dinte tratat endodontic poate căpăta în timp o culoare diferită de cea a dinților vecini. Modificarea poate fi asociată cu mai mulți factori, printre care țesuturi rămase în anumite zone ale camerei pulpare, produși de degradare ai țesuturilor sau anumite materiale utilizate în cadrul tratamentelor dentare. Dintele poate deveni treptat mai gri sau mai închis, iar diferența poate fi mai evidentă în cazul incisivilor, deoarece aceștia sunt foarte vizibili atunci când zâmbim. Dacă un dinte tratat pe canal își schimbă culoarea, medicul va evalua atât aspectul estetic, cât și starea tratamentului endodontic existent și țesuturile din jurul rădăcinii. 5. Materialele dentare și restaurările vechi Uneori modificarea culorii nu provine direct din pulpă. Anumite restaurări sau materiale dentare pot influența aspectul dintelui. O obturație veche, anumite materiale metalice, un pivot sau alte materiale utilizate în trecut pot modifica modul în care lumina trece prin structura dentară. În cazul unui dinte restaurat, medicul va verifica atât restaurarea, cât și structura dentară rămasă. 6. Calcificarea canalului după un traumatism După un traumatism, organismul poate răspunde prin depunerea accelerată de țesut dur în interiorul dintelui. Camera pulpară și canalul radicular se pot îngusta progresiv, fenomen cunoscut drept obliterare sau calcificare pulpară. În astfel de situații, dintele poate căpăta o nuanță mai gălbuie sau mai închisă. Această modificare de culoare nu înseamnă automat că dintele necesită tratament de canal. Medicul trebuie să evalueze istoricul dintelui, simptomele, testele clinice și aspectul radiologic înainte de a stabili dacă este necesar un tratament. 7. Resorbția dentară Mai rar, modificarea culorii unui dinte poate fi asociată cu anumite tipuri de resorbție dentară. Resorbția reprezintă pierderea progresivă a unor țesuturi dentare și poate apărea în anumite situații, inclusiv după traumatisme. Unele forme de resorbție pot determina apariția unei nuanțe rozalii într-o anumită zonă a dintelui. O asemenea modificare necesită evaluare stomatologică pentru stabilirea diagnosticului și a conduitei potrivite. 8. Pigmentațiile externe Nu orice dinte mai închis la culoare are o problemă în interior. Cafeaua, ceaiul, tutunul și alte substanțe pigmentate pot produce colorații la nivelul suprafețelor dentare. De regulă, acestea afectează mai mulți dinți, însă distribuția pigmentului poate fi neuniformă. Diferența dintre o pigmentare superficială și o modificare internă a culorii nu poate fi stabilită întotdeauna doar uitându-ne în oglindă. În cazul colorațiilor externe, igienizarea profesională poate contribui la îndepărtarea anumitor depuneri și pigmentări. Dacă modificarea provine din interiorul dintelui, abordarea va fi diferită. Ce poate indica nuanța dintelui? Culoarea poate oferi medicului anumite indicii, însă nu poate stabili singură diagnosticul. Dinte gri O nuanță gri poate apărea în cazul modificărilor pulpare, inclusiv după traumatisme sau necroză pulpară. Dinte gălbui O culoare mai galbenă decât a dinților vecini poate fi întâlnită, printre altele, atunci când există o depunere crescută de dentină și o îngustare a spațiului pulpar. Dinte maro sau negricios Poate exista o pigmentare externă, o carie, o modificare internă sau influența unor materiale dentare. Dinte cu o zonă rozalie O nuanță roz poate apărea în anumite modificări pulpare sau forme de resorbție și trebuie evaluată de medic. Culoarea reprezintă doar una dintre informațiile utilizate pentru stabilirea diagnosticului. Dacă dintele este închis la culoare, înseamnă că „nervul este mort”? Nu neapărat. Un dinte mai închis la culoare poate avea pulpă necrozată, dar există și alte cauze posibile. În plus, după anumite traumatisme pot apărea modificări temporare sau permanente de culoare fără ca simplul aspect al dintelui să permită stabilirea stării pulpei. Din acest motiv, diagnosticul nu se stabilește exclusiv pe baza culorii. Medicul poate efectua teste de sensibilitate/vitalitate și investigații radiologice și va corela rezultatele cu istoricul și examenul clinic. Un dinte fără vitalitate trebuie să doară? Nu. Aceasta este una dintre ideile importante de reținut. Unele afecțiuni pulpare și periapicale pot evolua o perioadă fără durere. Uneori, pacientul ajunge la cabinet tocmai pentru că observă că dintele și-a schimbat culoarea, nu pentru că are simptome dureroase. Pot exista însă și alte manifestări, precum: sensibilitate sau durere la masticație; durere spontană; sensibilitate la atingere sau percuție; umflarea gingiei; apariția unei fistule la nivelul gingiei; episoade anterioare de durere care ulterior au dispărut. Absența acestor simptome nu exclude existența unei probleme. Cum stabilește medicul cauza unui dinte închis la culoare? Evaluarea începe, de regulă, cu istoricul dintelui. Medicul poate întreba dacă ai avut: traumatisme dentare; accidente în copilărie; carii profunde; obturații mari; tratamente de canal; dureri anterioare; umflături sau fistule; modificări recente ale culorii. Urmează examinarea clinică, în timpul căreia dintele este comparat cu dinții vecini și sunt evaluate restaurările existente, gingia și celelalte structuri din jur. În funcție de situație, pot fi necesare teste de sensibilitate pulpară și investigații radiologice. Radiografia poate furniza informații importante despre rădăcină, tratamentele endodontice existente, spațiul pulpar și zona din jurul rădăcinii. În anumite cazuri atent selectate pot fi recomandate investigații suplimentare. Se poate salva un dinte care s-a închis la culoare? În multe situații există opțiuni de tratament, dar acestea depind de cauza modificării. Faptul că un dinte este mai închis la culoare nu înseamnă automat că trebuie extras. După stabilirea diagnosticului, medicul poate discuta cu pacientul variantele potrivite pentru situația respectivă. Cum se tratează un singur dinte închis la culoare? Nu există un tratament universal. Abordarea este aleasă în funcție de cauză. Igienizare profesională Dacă modificarea este produsă de depuneri și pigmentații externe, igienizarea profesională poate contribui la îndepărtarea acestora. Tratamentul cariei Dacă există o leziune carioasă, aceasta trebuie tratată în funcție de profunzimea și localizarea ei. Tratament endodontic Dacă investigațiile indică o afectare pulpară care necesită tratament endodontic, medicul poate recomanda tratamentul de canal. Scopul acestuia este tratarea sistemului endodontic afectat. Problema estetică a culorii poate fi abordată ulterior, în funcție de situație. Reevaluarea unui tratament de canal existent Dacă dintele a fost deja tratat endodontic, medicul va verifica starea tratamentului înainte de a recomanda o procedură exclusiv estetică. Albirea internă Pentru anumite cazuri de dinți devitali tratați endodontic care prezintă colorații interne, poate fi luată în considerare albirea internă. Spre deosebire de albirea obișnuită aplicată pe suprafața dinților, aceasta presupune utilizarea controlată a agentului de albire în interiorul coroanei dintelui. Procedura nu este indicată automat oricărui dinte închis la culoare. Înaintea ei trebuie evaluate cauza colorației, calitatea tratamentului endodontic și starea dintelui. Restaurări estetice În anumite situații, medicul poate lua în considerare restaurări din rășină compozită, fațete sau coroane. Alegerea depinde de cantitatea de țesut dentar sănătos rămas, cauza colorației, restaurările existente, poziția dintelui și obiectivele terapeutice și estetice. Atunci când situația permite, se urmărește alegerea unei soluții cât mai conservatoare pentru structura dentară. Pot să albesc acasă un singur dinte care s-a închis la culoare? Nu este recomandat să presupui că problema este exclusiv estetică înainte de a afla cauza. Pastele de dinți pentru albire acționează în principal asupra anumitor colorații de suprafață și nu pot trata o problemă aflată în interiorul dintelui. De asemenea, produsele de albire utilizate fără un diagnostic nu rezolvă o eventuală necroză pulpară, o carie, o resorbție sau o problemă asociată unui tratament endodontic. Primul pas ar trebui să fie evaluarea stomatologică, iar tratamentul estetic să fie discutat după stabilirea diagnosticului. Ce se întâmplă dacă nu fac nimic? Răspunsul depinde complet de cauza modificării de culoare. O pigmentare superficială are alte implicații decât o necroză pulpară sau o carie profundă. Dacă există o afecțiune pulpară sau o infecție asociată dintelui, aceasta poate evolua chiar și în lipsa durerii. Pot apărea ulterior simptome precum durere, sensibilitate la masticație, inflamație sau o fistulă la nivelul gingiei. Din acest motiv, este mai util să afli cauza decât să urmărești pur și simplu dacă dintele începe să doară. Când ar trebui să mergi la dentist? Este indicat să programezi un consult dacă observi că un singur dinte: devine treptat gri, galben, maro sau mai întunecat; și-a schimbat culoarea după o lovitură; a fost traumatizat în trecut; a fost tratat pe canal și începe să își modifice culoarea; prezintă și o carie sau o obturație mare; devine sensibil sau dureros; doare la masticație; este asociat cu umflarea gingiei; prezintă o fistulă în apropierea rădăcinii; capătă o nuanță rozalie. Dacă schimbarea culorii apare după un traumatism recent, este recomandată evaluarea stomatologică chiar dacă dintele nu doare. Întrebări frecvente despre un dinte care s-a închis la culoare De ce s-a închis la culoare un singur dinte? Printre cauzele posibile se numără traumatismele dentare, modificările pulpei, necroza pulpară, cariile, tratamentele endodontice anterioare, anumite materiale dentare, calcificarea pulpară, resorbția sau pigmentările externe. Cauza exactă se stabilește în urma evaluării stomatologice. Un dinte gri înseamnă că trebuie scos? Nu. Culoarea gri nu reprezintă, în sine, o indicație de extracție. Mai întâi trebuie stabilite cauza modificării și starea dintelui. De ce s-a închis dintele la culoare după o lovitură? Traumatismul poate afecta vasele de sânge și pulpa dintelui. În funcție de răspunsul țesuturilor, pot apărea hemoragie internă, modificări pulpare, necroză sau calcificare, toate acestea putând influența culoarea. Poate un dinte să se închidă la culoare la ani după un traumatism? Da. Unele modificări asociate traumatismelor dentare pot deveni evidente după o perioadă îndelungată. De aceea, istoricul traumatismelor este important chiar dacă accidentul a avut loc cu mult timp în urmă. Dacă dintele nu doare, mai trebuie verificat? Da. Unele probleme pulpare pot evolua fără durere, iar modificarea culorii poate fi unul dintre puținele semne observate de pacient. Albirea profesională poate rezolva problema? Depinde de cauza colorației. Pigmentările externe și anumite colorații interne pot avea abordări diferite. În cazul unui dinte tratat endodontic poate fi luată în considerare, în anumite situații, albirea internă. Tratamentul se stabilește după diagnostic. Radiografia este necesară? Medicul decide ce investigații sunt indicate pentru fiecare caz. În cazul unui singur dinte care și-a schimbat culoarea, examinarea radiologică poate furniza informații importante despre rădăcină și țesuturile din jur. Un dinte mai închis la culoare nu este doar o problemă estetică Diferența de culoare poate fi primul lucru pe care îl observi, însă cauza se poate afla în interiorul dintelui. Un traumatism vechi, modificarea vitalității pulpei, o carie, un tratament de canal anterior, anumite materiale dentare sau alte procese locale pot modifica aspectul unui singur dinte. De aceea, întrebarea importantă nu este doar „Cum îl fac din nou alb?”, ci mai întâi „De ce și-a schimbat culoarea?”. O evaluare clinică și, atunci când este indicat, radiologică poate ajuta medicul stomatolog să stabilească diagnosticul și să discute cu pacientul opțiunile de tratament potrivite. Dacă ai observat că un singur dinte a devenit mai închis la culoare decât ceilalți, programează o consultație la ArtisDenta pentru evaluarea situației. Programări ArtisDenta: 0787 838 575